Raffaello Baldini
|
Cumè, u n s po’ ‘ndè te Grand Hotel,
mè a i vagh quant um pèr, vérs mezdè a tò un aperitéiv, cosa vuol dire? è anche un bar, otméla frènch, t pègh, t magn, ulèivi, patatèini, t bai, t vé in zéir se tu bicir, ta t mett disdài, t sté so t fomm, zenta bèla, s’un piò bon udòur, t vé sla teraza, un sòul, dòni, umbrilòun, custòmm, tènt ‘d chi culéur, t guèrd e’ mèr t strenz i òcc e u t pèr d’ès bèl ènca ma tè Me l’acqua ch’la camèina la m fa l’inchènt a starèbb alè ferum a guardèla par dagli òuri, di dè, lì ch’ la pasa e u i n’è dl’èlta e dl’èlta ancòura la sguella sòura i sas, la fa cla s-ciomma ch’la léus, e te alè bòn, t guèrd sémpra te stess post acqua e pu acqua e la n’è mai cumpàgna la corr ch’la s mòunta sòura, e te t’an t mòv za ch’a sì què, no, a vléva déi, s’avéssvi ch’a i butè vèa, di giurnél, dal rivesti, […] qualche cartlòun de cino, ch’a i tach so ad chèsa, ò bela cvért tòtt, méur, sufètt l’è vnù un lavòur, l’è cmè ‘ntrè t’un teàtar sno che alè l’è un spetècal dimpartòtt, ènca stuglèd ma tera, t’ guèrd d’in èlt t vàid e’ mònd a colori, vnì una sàira… Te cafè? da fè che? a stagh mei ma chèsa, a zugh sa cal burdèli i zugh ch’ho imparè mai! e u m pis da pérd Bèla La tòurna d’ogni tènt, par la su mà, la sta poch, du tri dè, la n scapa mai, mè pu a so sémpra fura. A la ò incòuntra par chès, tla farmacéa, “Mo quan’èll ch’a n s’avdémm?”, la m’è pèrsa piò znina, “T’è i cavéll chéurt”, ch’la i éva longh, sal spali, la à céus i occ: “Ta t’arcord di me cavéll?” Vinicio u i éva fat una pasiòun. E li gnént. Sa chi occ véird e e’ maiòun zal. U i era ènca andè dri Lele Guarnieri, e la dmènga l’avnéva da Ceséina a balè un biònd s’una Giulietta sprint. Mè, la era tròpa bèla, a n m’arisghéva. Dop a la ò cumpagnèda fina chèsa, la à vért, ò détt: “Cs’èll ch’avrébb paghè ‘lòura par no purtè i ucèl!”, la à ridéu: “A s’avdémm fr’agli èlt vint’an”, pu da e’ purtòun custèd, préima da céud, la m’à guèrs: “Ta m piesévi”, senza réid, “Quanti nòti a t’ò insugné!”. Ch’un avnéss mai Nadèl, i lòmm, la bòba, al machini, la zénta, ch’un s pasda invéll, ’na préssia tòtt, bèvar alzèd, pachétt, la nèbia, al fazi lòstri di mazlèr, auguri, auguri, chèrti culurèdi, al melarènzi sérbi, agli anéusi, i féigh sécch, ch’i t s mètt tra i dint, spatàsi, ucèl panèd, tòsa, sgadèzz, butàighi tott zàisi fina agli òt, e la matéina dòp ’na ferma, un zétt, u s sint caminé in piaza qualcadéun, l’inznìr e’ pòrta fura e’ chen, adlà l’Alba la guèrda la televisiòun, e’ pèpa e’ fa i auguri in trenta lèungui, pu i pi sòtta la tèvla fina al tre, ch’u s fa nòta t’un sbréss, e tè disdài te schéur, csa fét acquè? t vu un pèz ’d tiròun? mo zènd la luce, l’era schéur cumpàgn, an, la vzéiglia, quant l’à sunè e’ telefan, chi parla? non si sente, l’era li, da dalòngh, pronto, pronto, non si sente, pronto, chi parla? pronto, non sento niente, e invìnci ò sentì tòtt. |
Torna ogni tanto, per sua madre, sta poco, due tre giorni, non esce mai, io poi sono sempre fuori. L’ho incontrata per caso, in farmacia, “Ma quant’è che non ci vediamo?” mi è sembrata più piccola “Hai i capelli corti”, che li aveva lunghi, sulle spalle ha chiuso gli occhi: “Ti ricordi dei miei capelli?” Vinicio ci aveva fatto una passione. E lei niente. Con quegli occhi verdi e il maglione giallo. Le aveva fatto la corte anche Lele Guarnieri, e la domenica veniva da Cesena a ballare un biondo con una Giulietta sprint. Io, era troppo bella, non m’arrischiavo. Dopo l’ho accompagnata fino a casa ha aperto, ho detto: “Cosa avrei pagato allora per non portare gli occhiali!” ha riso: “Ci vediamo fra altri vent’anni” poi dal portone accostato, prima di chiudere, m’ha guardato: “Mi piacevi” senza ridere, “quante notti t’ho sognato!”. Non venisse mai Natale, le luci, il chiasso, le automobili, la gente, che non si passa da nessuna parte, tutti una fretta, baveri alzati, pacchetti, la nebbia, le facce lustre dei macellai, auguri, auguri, carte colorate, le arance acerbe, le noci i fichi secchi che ti si mettono fra i denti, spintoni, occhiali appannati, tosse, segatura, botteghe tutte accese fino alle otto, e la mattina dopo, un fermo, un silenzio, si sente camminare in piazza qualcuno, l'ingegnere porta fuori il cane, di là l'Alba guarda la televisione, il papa fa gli auguri in trenta lingue, poi i piedi sotto la tavola fino alle tre, che si fa notte nel buio, e tu seduto nel buio, che cosa fai qui? vuoi un pezzo di torrone? ma accendi la luce, era buio come adesso, l'anno scorso, la vigilia, quando ha suonato il telefono, chi parla? non si sente, era lei, da lontano, pronto, pronto, non si sente, pronto, chi parla? pronto, non sento niente, e invece ho sentito tutto. |