Tonino Guerra
Tonino Guerra
D’invéran andémmi a lèt apena u s smurtévva e’ sòul e se e’ piuvévva a stémmi a santì l’aqua ch’la curévva tal grundèri fina ch’a mitémmi i pi dróinta l’insógni. La proima parola ch’a i ò santoi tla mi voita la è stè: “Du vet?” A semi t’un camaroun me e la mi ma disdai soura dal bali ad furmantoun. Aloura me a i avéva un an in tot e a n’e’ savéva s’è cl’era al paroli e in do ch’a gli andéva a finoi. La è arivàta da in èlt indò ch’u j’è i màndal in fèsta e la m’à infilé tra i làbar un fiòur cumè che févva la mi mà ch’la mitévva la próima vióla di su vès in bòcca de mi bà e lèu u la tnévva un dè fiuróida tra al su paróli. |
Tonino Guerra
D’inverno andavamo a letto appena si spegneva il sole e se pioveva stavamo a sentire l’acqua che correva sulle grondaie fino a quando mettevamo i piedi dentro al sogno. La prima parola che ho sentito nella mia vita è stata: “Dove vai?” Eravamo in un camerone io e la mia mamma seduti su dei sacchi di granoturco. Allora io avevo un anno in tutto e non sapevo che cos’erano le parole e dove andavano a finire. È arrivata dall’alto dove i mandorli fanno festa e mi ha infilato tra le labbra un fiore come faceva mia madre che metteva la prima viola dei suoi vasi in bocca a mio padre e lui la teneva un giorno fiorita tra le sue parole. |